| Pe înțelesul tuturor

19 Decembrie 2013

Vieți virtuale

mmorpgSecţiunea Black View din XtremPC, numărul 60.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


Sau cum MMORPG-urile sunt (sau nu) o pierdere de timp

Am, dar chiar am un prieten care este pasionat de memeorepegeuri. Încercaţi să spuneţi cuvântul ăsta repede de 20 de ori şi veţi ajunge să aproximaţi pronunţia pe care o foloseşte el de fiecare dată. Invariabil. Un fel de vorbit cu prune în gură. Sau direct magiun.

Revenind la subiectul discuţiei, am un prieten care este pasionat de MMORPG-uri. Care, după cum ştim cu toţii, sunt jocuri de roluri online, care au (teoretic) un număr masiv de participanţi. Prietenul meu, pe care din motive de protecţie a intimităţii îl voi apela cu indicativul său online, “Şarpe”, este unul dintre miile (poate sutele de mii) de oameni care joacă astfel de jocuri. Deşi, din motive obiective, afirmaţia ar suna mai bine dacă aş folosi verbul “a trăi”. Deci, reformulând, Şarpe este unul dintre miile de oameni care trăiesc astfel de jocuri.

Nu este nimic metaforic în această afirmaţie, din moment ce viaţa lui în afara memeorepegeurilor este extrem de limitată. Uneori mă duc să îi duc câte ceva de mâncare. În schimb, el mă amuză. Un fel de exponat de la zoo ceva mai complex.

Săptămâna trecută juca World of Warcraft.

– Hai să îţi zic o fază, mă ia în primire de cum intru în cameră. Dincolo de bula de lumină împrăştiată de ecranul monitorului, camera este scufundată într-o perpetuă penumbră. Ceva foşneşte într-un colţ, dar nu vreau să aflu ce. Şarpe avea o pisică, dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Fie a murit de foame, fie a fost mâncată de ceva mai înfometat decât ea, fie a suferit o mutaţie în ceva care se poate hrăni cu mochetă şi linoleum.

Împing un morman de lucruri de pe un scaun şi mă aşez.

– Ce fază? zic.

– Aveam un quest greu, da’ greu, nu glumă. Dar, ca premiu, primeam nişte budigăi de bronz, de care chiar aveam nevoie. Aşa că am început să mă rog de jucătorii cu nivel mai mare ca mine să mă ajute. Şi, la un moment dat, o tipă s-a înduplecat şi a zis că mă ajută, dar cu o singură condiţie. “Ce condiţie?” am întrebat. “Vreau să te dezbraci şi să dansezi pentru mine”. Am rămas perplex. De câte ori ţi s-a întâmplat ca o femeie să îţi ceară asta?

– Niciodată, am recunoscut. Şi, ce-ai făcut?

– După ce m-am asigurat că sunt singur acasă, m-am dezbrăcat şi am început să dansez. Mai nesigur la început, dar apoi am început să pun suflet. A fost un dans excelent, te asigur. Eliberator. Cathartic.

– Te cred, te cred. Eşti îmbrăcat acum, sper.

– Da, normal. Oricum, după ce m-am potolit, m-am aşezat din nou la calculator şi i-am zis “Ok, că m-am dezbrăcat şi am dansat pentru tine, putem să mergem?”. A urmat o pauză, după care mi-a răspuns “Când am spus să te dezbraci, mă refeream la personajul tău, nu la tine, tembelule”. N-am ştiut ce aş putea să spun. îţi imaginezi cum m-am simţit, nu?

– Încerc din răsputeri să nu vizualizez scena în nici un fel. Nu-mi submina eforturile, i-am răspuns.

– Oricum, au mai trecut câteva zeci de secunde, după care tipa m-a întrebat dacă sunt în continuare dezbrăcat şi, când i-am răspuns afirmativ, mi-a dat kick din party şi m-a ameninţat că mă raportează unui game master. Acum spune şi tu, cine este victima aici?

Am tăcut strategic.

– Nu vrei să intri şi tu în joc? E open-beta acum, e pentru toată lumea.

– Nu, mulţumesc, am zis. Prefer să joc ceva în care să fac ceva ce n-aş putea să fac în viaţa de zi cu zi.

Eschiva nu funcţionă cum ar fi trebuit.

– Dar World of Warcraft chiar aşa este! strigă Şarpe.

– Hmm, am zis. Ce faci tu acum?

– Păăăăi, mă odihnesc. Am făcut o pauză de la pescuit ca să culeg o floare care tocmai apăruse în peisaj şi m-a atacat o veveriţă turbată.

– Aha, am zis imperturbabil. Sună complet eroic.

Sarcasmul este irosit pe amicul meu, din păcate. Ca atunci când i-am povestit că îl făcusem pe un individ de pe un forum “frustrat fără viaţă socială” pentru că pierduse 100 de ore din viaţă pentru a face rost de o “armură epică” în Final Fantasy XI. Cam ăsta era punctul culminant al vieţii respectivului. Doar că în loc să sesizese comicul situaţiei, amicul meu Şarpe mi-a răspuns astfel: “Da, da’ ştii tu câte chestii poţi să faci cu o armură epică în Final Fantasy unşpe?”.

Asta îmi aduce aminte de momentul în care, după ce s-a terminat open-beta-ul de World of Warcraft, a început să se joace sus-numitul Final Fantasy “unşpe”. Care era la fel de multă pierdere de timp ca World of Warcraft, doar că te chinuia mai mult cu interfaţa. Un joc pentru masochişti.

Dintre toate personajele, care, fie vorba între noi, erau cu toate desprinse dintr-o carte de poveşti pentru adulţi mai înceţi la minte (uitaţi-vă la majoritatea serialelor animé şi o să înţelegeţi ce vreau să spun), amicul meu Şarpe şi-a ales un fel de pokemon hibridizat cu un personaj din South Park, de dimensiunile unei pisici anemice. Deşi ridicolul situaţiei căpăta dimensiuni hiperbolice, Şarpe era foarte mândru şi susţinea că nu e nimeni care să sufle în faţa lui.

– Ce faci, le dai un cap în genunchi dacă te supără? Le sări agresiv pe bombeuri?

– Nuuuu, ştiu Blizzard de nivel IV.

– Aha. Evident.

Ce poţi să spui despre un joc în care toate personajele dintr-un oraş au nume gen Napipi, Yakuku şi Nakuru? Nu îmi arde de glumă. Poate japonezilor, dar mie nu. Cu toate astea, amicul meu Şarpe era dispus să înghită toate astea şi să şi plătească lunar pentru ele.

Amuzant, nu, ce suntem în stare să facem în numele divertismentului. Nu ieşim să ne plimbăm în parc, dar alergăm zeci de kilometri în lumi virtuale. Ne deranjează rutina de a ne trezi în fiecare zi de dimineaţă şi de a merge la muncă, unde facem acelaşi lucru zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, cu speranţa că ne va creşte nivelul. De trai.

Dar cu toate astea nu ne deranjează să repetăm aceleaşi acţiuni de mii de ori într-un joc pe calculator. Pentru care plătim, nu suntem plătiţi. Urâm comunismul, dar cu toate astea jucăm jocuri în care producătorii se chinuie să ne facă egali pe toţi. Şi în care, evident, ca şi în viaţă, cei cu bani o duc mult mai bine.

De exemplu, legat de acelaşi Final Fantasy, există firme perfect legale care vând pe bani buni, reali, bani virtuali din joc. Dai o mie de yeni, primeşti un milion de gil. Cu care îţi cumperi echivalentul virtual al unui Maserati, sau armura epică.

Trăim într-o lume din care toţi vor să evadeze şi, atunci când evadează, se bucură atât de mult încât nu îşi mai dau seama că au nimerit tot într-o închisoare, doar ceva mai colorată.

Revenind la amicul meu Şarpe, îmi aduc aminte că, la Final Fantasy Online, cel mai mult îl deranja apariţia ecranului care avertiza textual că jocul creează dependenţă şi, prin urmare, să fie atent să nu uite de familie, prieteni, pisică, masă, somn, aer, soare şi aşa mai departe. O frustrare legitimă, de altfel, pentru că doar de toate astea vroia să evadeze, în fond. Nu?

, ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro