| Pe înțelesul tuturor

18 Februarie 2014

Realitatea reîncărcată

rsz_mib-conspiracy-theory_1675Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 64.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


Sau cum diavolul se ascunde în detalii

“La îndemnul şarpelui, Eva i-a oferit mărul lui Adam. Adam a muşcat din el şi, fără să ştie, a înghiţit o bucată cu tot cu un vierme. Astfel amândoi au fost infectaţi şi Administratorul i-a scos din reţea, spunându-le: “Vă voi muta într-un domeniu separat şi nu veţi mai avea acces la workgroup până nu sunteţi devirusaţi”. Şi după ce i-a exilat a instalat un firewall, pentru a păstra securitatea bazei primare de date.”

Vechiul Testament, versiunea 2.1beta

Unele dintre cele mai ciudate lucruri se întâmplă noaptea foarte târziu sau, în funcţie de punctul de vedere, dimineaţa foarte devreme. Există un moment de cumpănă cam pe la ora 4AM când, după cum se ştie, Realitatea are foarte puţini utilizatori online şi echipele de suport tehnic pot interveni liniştite pe serverele locale. În cazuri extreme, când situaţia o cere, tehnicienii pot chiar solicita un reboot. Atunci Administratorul restartează Realitatea şi, în cele mai multe cazuri, totul revine la normal. Cu mici schimbări sau adăugiri, după caz. Este ceea ce în termeni tehnici se numeşte “Realitate Reîncărcată”.

Credeţi poate că vorbesc în dodii. Probabil că în locul vostru nici eu n-aş înţelege mare lucru. Sper că lucrurile vor deveni puţin mai clare, dacă vă voi povesti de la început. De când ne-am întâlnit cu grupul restauratorilor de Realitate.

***

Plecasem împreună cu vecinul şi amicul meu Tavi de la o petrecere care se întinsese până înspre ziuă. Frigul dimineţii nu reuşise să ne tempereze euforia elucubrantă şi ne aduceam aminte foarte amuzaţi de cum veniseră vecinii cu poliţia la uşă pentru că făceam prea mult tărăboi şi noi încercam să le demonstrăm că muzica nu are cum să fie prea tare din moment ce cineva reuşea să doarmă cu capul lângă boxe. Acel cineva era beat ciucure şi avea o lumânare aromatizată aprinsă lipită cu scoci de frunte.

Încă îmi mai ştergeam lacrimile de râs când am văzut calul. Era roz şi mânca ceva dintr-o ladă de gunoi. M-am frecat din nou la ochi. Era tot acolo şi la fel de roz.

– Hei, l-am înghiontit pe Tavi. Vezi şi tu ce văd şi eu?

– E o întrebare capcană? chicoti Tavi. Nu e ora potrivită pentru meditaţii metafizice.

– Nu, vroiam să ştiu dacă vezi şi tu calul ăla. Cel roz, am zis, ca să elimin orice posibilitate de confuzie.

Tavi se holbă în direcţia în care priveam, se frecă la ochi, privi din nou, după care îmi replică resemnat.

– Ţi-am zis eu că mi s-a părut ceva în neregulă cu ce era în sticla aia de trei sferturi pe care am găsit-o în dulap. Acum suportăm consecinţele.

Cu un oarecare efort (nu e uşor să te apleci când de-abia te ţii pe picioare) am pescuit de pe jos o cutie goală de Cola şi am aruncat-o în cal. Calul tresări, părăsi cu regret ce mesteca în pubelă şi îmi aruncă iritat o privire tăioasă.

– Auzi amice, nu ţi-a fript nimeni o copită în meclă în ultima vreme? S-au umflat biscuiţii în tine?

– P-p-ppoftim? a fost tot ce am putut să zic în timp ce calul vorbitor se apropia tacticos de mine şi mă scrută de sus în jos. De aproape mirosea bizar a bomboane mentolate Cip, un miros care îmi aducea aminte de copilărie. O perioadă în care aveam o frică inexplicabilă de cai. Şi de iepuri. Şi de cocoşul negru care sărea la gât din curtea bunicilor.

Nările care îmi fremătau în faţa ochilor începură să se asemene din ce în ce mai mult cu două ţevi de shotgun gata să îmi explodeze în faţă, când brusc o voce răguşită întrerupse tensiunea.

– Aloo, faşă lungă, ce herghelia mea cauţi aici?!

Calul pufni dispreţuitor şi se întoarse la lada lui de gunoi. Eu m-am întors să văd cine era salvatorul meu inoportun. Din spatele lui Tavi, care încă mai stătea cu gura căscată, se apropia rapid un individ mustăcios, îndesat, cu o salopetă portocalie pe care scria DEPT. TEHNIC. Ceva mai în spate, un grup de patru indivizi ce puteau fi încadraţi dintr-o privire în categoria instalator/electrician/tipul de la cablu veneau ceva mai agale.

– Gogule, probleme mă? strigă unul dintre ei.

– Păi se putea, tu-i grijania măsii, scrâşni din dinţi mustăciosul. Dorele, ia sună tu la centru şi zi-le că avem o anomalie în sectorul 3, pe Feteşti. Băieţi, e de mult calul ăsta aici?

– Nene, nu ştim, noi eram în trecere, zise Tavi. Ne grăbeam către Spitalul 9 pentru un control, zise el trăgându-mă de braţ.

– Foar-te amu-zant! accentuă sacadat individul pe care aparent îl chema Gogu. Staţi aici să daţi cu semnătura ca martori pe procesul verbal de constatare pentru că după aia ne trezim că ne impută ăştia restart-ul din salariu.

Unul dintre ceilalţi indivizi, un slăbănog înalt cu o bretea desfăcută la salopeta portocalie ne întinse un clipboard cu o foaie de hârtie trasă prost la xerox, de pe care nu se înţelegea mai nimic.

– Semnaţi aici că aţi fost martori la anomalie şi că sunteţi de acord să nu veniţi cu pretenţii de compensaţie în caz de efecte secundare după ştergerea memoriei.

– Ştergerea…compensaţie…ce…cum? am bânguit anemic.

– Gogule, eşti gata, că mă mănâncă degetele să apăs pe butonul de reset, strigă Dorel deschizând o servietă ponosită în care se găsea ceva asemănător unui telefon de campanie.

– Stai aşa, zise îndesându-mi un pix în mână, să semneze oamenii ăştia. Şi fii atent cum închizi toate aplicaţiile să nu faci ca data trecută când ai lăsat jumătate de Bucureşti fără curent.

Complet năuc am mâzgălit o semnătură pe hârtie şi i-am pasat-o lui Tavi, deja curios să văd ce o să urmeze.

Zâmbind ca un maniac, Dorel apăsă pe un buton. Pentru o clipă nu se întâmplă nimic, după care răsună o muzică sinistră, ceva în genul unei coloane sonore pentru o operaţie de apendicită. Părea că cineva sughiţă într-o trompetă în timp ce este lovit cu o tingire peste ceafă. Clădirile din jur începură să dispară una câte una, urmate fiind de stradă şi de copaci, de ghenă şi de calul cel roz, lăsând în urmă o pătură gri infinită. Apoi se auzi un zgomot monumental de pian aruncat pe scări şi peisajul de mahala comunistă apăru la loc în toată splendoarea lui. Lipseau doar calul şi grupul de indivizi în uniforme portocalii. La capitolul lucruri pozitive, apăruse soarele, deci era ceva mai cald.

– Eh, ce zici? l-am întrebat pe Tavi.

– Ce? zise el confuz. Faza cu poliţia? Şi ăla care adormise cu capul pe boxă, da, bestial, spuse şi râse răguşit.

– Nu mă, faza cu calul. Ce zici de faza cu calul?

Tavi mă privi trifazic.

– Care cal?

O presimţire dubioasă începu să mi se strecoare în minte.

– Calul roz… am mai făcut o încercare.

– Ştii, şi eu vedeam cai verzi pe pereţi, dar au dispărut după ce am împlinit 12 ani şi am renunţat să mai beau antigel. Cai roz n-am văzut niciodată însă. Cred că ar fi cazul să te îndrepţi spre casă şi să dormi. Ceea ce voi face şi eu.

Sfatul părea bun. Aşa că am decis că ar fi cel mai bine să tac şi să mă conformez. În fond, ce aş fi avut de câştigat dacă mă încăpăţânam să îi povestesc evenimentele recente.

A trecut ceva vreme şi uitasem deja incidentul, dacă vă vine să credeţi, când toată povestea mi-a fost adusă foarte clar în minte de o nouă întâmplare ciudată. Mă întorceam într-o seară acasă cu metroul. Citeam dintr-o carte, ca de obicei, altfel aş muri de plictiseală. La un moment dat, am avut un sentiment ciudat. Rămăsesem singur în compartiment şi metroul mergea deja de ceva vreme fără să mai oprească în vreo staţie. Am închis cartea şi am aşteptat să mă conving. Au mai trecut două minute. Tunelul părea că se întinde la infinit.

Tocmai când începusem să mă impacientez, a ajuns într-o staţie. Pe care, surpriză, n-o mai văzusem în viaţa mea. În vagon s-au urcat doi indivizi în costume gri. Unul dintre ei avea ochelari cu rame groase negre, care îi dădeau o imagine de profesor de germană. Se aşezară unul în stânga mea, unul în dreapta mea.

– Ai un timecode diferit de al celorlalţi utilizatori ai Realităţii. Ai rămas rezident în memorie în timpul unui reset. Asta creează probleme din nenumărate puncte de vedere, zise profesorul de germană. Nu avem decât o singură soluţie.

– Să mă ucideţi?! am zis pierit.

– Heh, râse sec celălalt individ. Ce bine ar fi să fie atât de simplu. Dar, din păcate, facem parte dintr-un sistem birocratic. Va trebui să mai complezi nişte formulare. După care vom restaura un back-up. Vei uita ultimele două săptămâni. Inventăm un pretext: te loveşti la cap, amnezie pe termen scurt ş.a.m.d. Problema este rezolvată. Aşa că, dacă eşti drăguţ, să semnezi aici, aici şi pe pagina a treia în partea de jos, zise împingându-mi în faţă un clipboard cu o hârtie şi un pix.

Am semnat cu o mână tremurândă.

– OK, zise profesorul. Acum închide ochii. N-o să doară deloc.

Ce mincinos. A durut ca naiba.

Să nu spuneţi nimănui, dar nici de data asta n-a funcţionat. Rămâne între noi.

, ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro