| Pe înțelesul tuturor

18 Februarie 2014

Prizonieri în alt tărâm (II)

angry_gnomSecţiunea Black View din XtremPC, numărul 63. Continuarea la Prizonieri în alt tărâm.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


După cele 15 secunde cât i-a luat lui Olaf să bea şi restul de trei beri, am ajuns-o pe Mirabella din urmă. Stătea rezemată de un felinar, mai să dea în plâns.

– Nu mai înţeleg nimic… se smiorcăi. Am vrut să dau logout, dar brusc nu mi-am mai adus aminte cum se face asta. De fapt, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că nu ştiu ce înseamnă logout. Îmi aduc aminte că la un moment dat stăteam pe scaun în faţa calculatorului, dar acum… sunt aici. Pun mâna pe felinarul ăsta şi simt textura lemnului cu degetele. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine.

Părea atât de tristă şi singură că mai că aş fi făcut un pas să o iau în braţe ca să o consolez. Dar brusc un gnom căzu urlând din cer drept în capul lui Olaf şi situaţia căpătă o nouă întorsătură.

Mai mult pentru a preveni o nouă criză a lui Olaf decât din politeţe, m-am grăbit să îl ajut să se ridice.

– Mda, zise gnomul scuturându-se de praf, e pentru a treia oară când mi se întâmplă chestia asta. Ai dreacu grifoni cu cine nu le-a pus o şa ca lumea. Am plătit patru arginţi până în Ironforge, ar trebui să îmi dea jumătate din bani înapoi. Cel puţin. îl sparg în bătaie pe grifonierul ăla din Lakeshire dacă nu.

Cu o pereche de ochelari cu lentile colorate ridicaţi în vârful capului, peste tichia cu cozoroc la spate, şi o salopetă uleioasă plină de buzunare din care se iţeau şurubelniţe şi sârme, gnomul părea mai curând genul de învăţăcel care ajunge ciuca bătăilor decât un mardeiaş feroce. Olaf măcar avea avantajul că era un pachet compact de muşchi, ceea ce îi sprijinea indirect comportamentul agresiv. Dar cine ştie, poate şi gnomul căzut din cer avea resurse nebănuite.

– Edison Diodă, inginer emerit, se prezentă el. Îmi pare rău că v-am inoportunat în picaj, băieţi. Şi fete, adăugă rapid când o observă pe Mirabella. Încotro călătoriţi, dacă nu vă e cu supărare?

– Darkshire, îi răspund. Ne pare rău, dar nu te putem însoţi către Ironforge, i-am promis domnişoarei că o escortăm până la destinaţia ei.

– Aaa, nu-i nimic, pot să merg şi în Darkshire, se grăbi Edison să răspundă. Am auzit că au probleme cu boilerul la hanul de acolo şi sunt sigur că un tehnician ar fi primit cu braţele deschise. Şi sunt un bun companion de drum. Ştiu să cânt, să spun bancuri…

De exemplu, îl şti pe ăla cu cei doi dwarfi care intră într-un bar şi…

Olaf privi (probabil pentru prima oară în viaţă) pe cineva de sus în jos. Ceea ce adăugă o greutate suplimentară privirii ameninţătoare. Edison înghiţi în sec.

– OK, atunci, ce ziceţi de un banc cu… Pana mea, nu ştiu decât bancuri cu dwarfi, asta e.

– Oh, o sa fie un drum lung, oftă Mirabella.

Afirmaţie cu care aveam tendiţa să fiu de acord.

– Când eram mic, visul meu era să îmi construiesc un castel din piure de cartofi şi să locuiesc în el. Din păcate, am crescut şi nu mai am cum, pentru că nu aş mai încăpea.

Edison nu se mai oprea din vorbit şi deja scrâşnetul dinţilor lui Olaf începea să depăşească nivelul de zgomot de fundal. Începeam să îmi doresc să se întâmple ceva orice, numai să nu mai ne povestească Edison din amintirile lui. Dar nu fu nevoie să treacă mult timp până ce dorinţa mi se îndeplini. Un zgomot vag de gălăgie şi discuţii începu să se facă auzit de după următorul deal şi când ajunserăm pe culme ni se înfăţişă în faţa ochilor o coadă care se întindea până peste următorul deal. Lumea era agitată, se foia, discuta. “Daţi câte unul să ajungă la toată lumea!”, urlă un războinic mai isteric de la urma cozii.

– Frate, la ce staţi aici? se interesă Edison, al cărui apetit pentru conversaţie nu se diminuase pe drum.

– Stăm pentru nişte amărâţi de murloci, fiule, îi răspunse un preot. Uite şi tu, coadă de două ore pentru nişte aripioare de murloc, arză-i-ar focul. Cum am ajuns la vârsta mea să umblu pe la cozi. Au spawn rate-ul mic şi durează o grămadă până faci rost de ei pentru quest.

Mirabella tresări vizibil când auzi cuvintele ciudate pe care le folosea preotul şi îl apucă de sutană, întrebându-l în timp ce îl zgâlţâia.

– Deci totuşi este un joc, nu e realitatea! Spune-mi că este un joc! Spune-mi!

Remarcând tenta roşu vineţiu pe care o luase faţa preotului, precum şi vena care i se umfla pe tâmplă, am desprins-o cu dificultate pe Mirabella de el. Oftând uşurat, preotul zise:

– Deci, fata mea, să înţeleg că nu îţi mai place lumea noastră virtuală. Ei bine, află că pentru cei care sunt încă la jumătatea drumului şi nu au fost înghiţiţi complet de joc, există o cale de scăpare. Drumul este dificil, pentru că trebuie să treceţi printr-o instanţă, o zonă specială din joc, foarte grea, numită Ferenta’ari.

E plin de humanoizi acolo, periculoşi. Atenţie la buzunare că au skill mare de pickpocket. Şi, ce e cel mai important, dacă auziţi vreodată “Pssst, vere, auzi, cât e ceasul?” sau ceva de genul ăsta, NU vă opriţi. Măriţi pasul sau luaţi-o la fugă. Circulă prin zonă o patrulă de indivizi foarte periculoşi, conduşi de un boss local, numit Edi Coiotul. Nu vreţi să îi cunoaşteţi, vă asigur. Dacă mai vrei să ieşi, asta este singura cale pe care o cunosc. Intrarea este pe aici, în apropiere, lângă lac.

– Mulţumesc, mulţumesc! îl îmbrăţişă viguros Mirabella. Preotul se resemnă, cu unele reţineri, oarecum de înţeles având în vedere primele momente ale conversaţiei.

– Veniţi? se întoarse ea către noi.

– Am promis că te vom însoţi, aşa vom face, am zis. Nu, băieţi?

Olaf mormăi ca de obicei ceva neinteligibil în barbă, iar Edison fu ca de obicei de acord, probabil dornic să ne împuie în continuare capul cu poveştile lui din copilărie.

I-am făcut cu ochiul Mirabellei şi am pornit către lac.

* * *

Peisajul din Ferenta’ari era destul de respingător faţă de verdeaţa plină de viaţă din Goldshire: drumuri mizerabile şi clădiri dărăpănate printre care circulau diverşi indivizi dubioşi. Din fericire până acum ne
strecurasem printre ei cu destul de mult succes. La un moment dat trecusem foarte aproape de unii, dar erau prea preocupaţi să se bată între ei ca să ne observe. Tocmai începusem să sperăm că zărim o cale de ieşire către civilizaţie, când de undeva dintr-un gang se auzi temuta frază.

– Pssst, vere, auzi, ai şi tu un ceas?

Am început să mărim pasul.

– Cumetreeee, stai mă aşa, zi şi mie cât e ceasul!

Altă voce de data asta. Mai răguşită, mai ameninţătoare. Am început să alergăm, fără să ne uităm în spate. După sunetul paşilor, şi ei începuseră să alerge după noi. Deja fugeam de mâncam pământul. Am ieşit de pe stradă, am trecut printr-un gang, printre nişte frânghii de rufe, ne-am strecurat printr-o gaură dintr-un gard şi ne-am trezit într-un părculeţ, pe care l-am traversat în fugă. Dar indivizii care ne urmăreau ştiau mai bine zona decât noi, probabil pentru că ne aşteptau la ieşire. Erau patru, iar unul dintre ei era un gras cu mutră de buldog, cu un tricou pe care se lăţea semişters coiotul din desene animate. Era clar despre cine era vorba.

– OK, se pare că va trebui să recurg la măsuri de ultimă instanţă, chicoti Edison. Pregătiţi-vă să fugiţi.

Acestea fiind zise, scoase dintr-un buzunar o cutie pe care o aruncă în faţa lui Edi Coiotul şi a amicilor lui. Cutia începu să se umfle, se dădu de trei ori peste cap, după care se desfăcu, lăsând să iasă o oaie cu fire atârnând din ea şi cu o placă metalică în cap. Aceasta se porni să ţopăie către grupul de negricioşi care o priveau perplecşi. În momentul când ajunse lângă ei, oaia pocni sec şi făcu explozie, împrăştiind un nor de fum gros şi înecăcios.

– Fugiţi! strigă Edison. N-am putut s-o termin, pentru că n-am avut praf de puşcă, aşa că tot ce face e să scoată fum.

Am luat-o la fugă pe prima străduţă care ne-a ieşit în cale. O fundătură, din păcate. Din fericire, o uşă se deschise la jumătatea ei, lăsând să iasă un individ cu o pungă de gunoi. Ne-am repezit pe uşă, am alergat printr-un holişor, am coborât nişte scări, şi brusc ne-am trezit într-o sală plină de mese cu cutii albe pe ele, cu ecrane de sticlă pe care se mişcau imagini colorate.

Am ieşit pe uşă, confuz. Mintea mea începea să se readapteze la vacarmul bulevardului. M-am uitat după însoţitorii mei şi am rămas surprins: în spatele meu erau un tip gras, cu chelie, o fetiţă de 10-11 ani şi un puşti scund, cu o salopetă uleioasă plină de şurubelniţe şi fire.

– Olaf? l-am privit întrebător pe chelios.

– Nu, eu sunt Mellisa, răspunse el.

– Eu eram Olaf, zise fetiţa, făcând un balon roz de gumă care se sparse cu miros parfumat. Dar mă cheamă Lizuca de fapt.

– Ce-ai, ţi-e rău? mă întrebă fostul Edison.

Lumea se învârtea cu mine.

– Cred că o să fie greu să traversez din nou Ferenta’ari, dar dacă plec de-acum, până diseară sunt din nou în Goldshire.

Am deschis uşa Internet Cafe-ului şi m-am întors înăuntru.

, ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro