| Pe înțelesul tuturor

15 Decembrie 2013

Noile aventuri ale lui Gordon Freeman

226Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 59.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


Gordon Freeman privea fascinat la un trup fără cap.

O pereche de picioare bronzate se conturau îmbietor până la o pereche de jeanşi tăiaţi scurt, la limita decenţei. Mai departe, un maieu verde-militar încerca fără succes să stopeze entuziasmul vertical al unei perechi de sâni ce împodobeau pieptul cabrat al posesoarei. Capul şi mâinile îi erau vârâte adânc în măruntaiele caroseriei pe care încerca să o repare.

– Vizita ta are vreun scop anume sau ai venit doar să te holbezi? zise Alyx Vance. Pentru că aş putea să îţi trimit o poză, ca să te scutesc pe viitor de drumul până aici.

– O poză ar fi un prim pas interesant, zise Gordon.

– De unde ai ştiut că sunt eu?

– Eşti singurul din baza asta care este suficient de paranoic încât să umble îmbrăcat tot timpul cu costumul de protecţie. Chiar mă întrebam dacă măcar când te culci îl dai jos.

– Există o modalitate de a afla, dacă eşti suficient de curioasă, zâmbi galeş Gordon.

O mână dotată cu o cheie franceză ieşi de sub caroserie şi îl pocni în fluierul piciorului. În lipsa protecţiei oferită de costum, lovitura s-ar fi soldat cu oase rupte, dar ca atare impactul se dispersă inofensiv. Ceea ce nu îl opri pe Gordon să se vaite.

– Hei! Fără lovituri sub centură! Şi asta include şi membrele inferioare.

Păşind preventiv în afara razei de acţiune a cheii franceze, Gordon continuă discuţia:

– Nu vrei să ştii ce am făcut azi?

– Ce ai făcut azi, Gordon? veni întrebarea pe un ton ce sugera fie o iritare crescândă, fie un efort depus la strângerea unei piuliţe. Prima variantă având o probabilitate mai ridicată decât a doua.

– Am făcut un tur al bazei cu grupul fotomodelelor care beau apă plată cu lămâie. Închipuieşte-ţi, eu, un savant de excepţie, una dintre minţile strălucite ale generaţiei mele, am ajuns un simplu ghid turistic! se ambală Gordon.

Şi, la un moment dat, una dintre ele m-a întrebat unde ţinem monştrii extratereştri. I-am zis să nu mă ia la mişto. Black Mesa se ocupă de experimente ştiinţifice serioase. Nu există monştri extratereştri. Nu?

Disperarea care se strecurase în glasul lui Gordon o făcu pe Alyx să replice pe un ton liniştitor:

– Nu, nu există monştri extratereştri. Şi nici oameni misterioşi în costume gri care coordonează totul din umbră. Parcă te vindecasei de închipuirile astea.

– Da, ar fi păcat de toate şedinţele de psihoterapie dacă aş lua-o razna din nou, nu? zâmbi Gordon nesigur. Oricum, motivul pentru care venisem aici era să te invit la o prăjitură la cantină. Am înţeles că au nişte eclere cu ness foarte bune. Ce zici?

– Sună interesant, zise Alyx, extrăgându-se de sub caroseria maşinii. Părul tuns băieţeşte se iţea de sub şi peste o banderolă ce o ferea de transpiraţia care altfel i-ar fi intrat în ochi. Când consideri că mi-ai admirat suficient decolteul, poate îmi întinzi o mână să mă ajuţi să mă ridic, zâmbi Alyx.

Gordon se scutură din reverie şi se conformă.

***

– Cred că trebuie să mai faci o vizită la psihiatru, zise Alyx.

– Sunt în regulă, totul e OK, zise Gordon jucându-se cu linguriţa printre resturile eclerului din farfurie.

– OK?! izbucni Alyx. Când s-au stins luminile pentru câteva secunde în lift ai început să scânceşti ca un copil. Şi mai înainte, când era să omori în bătaie pisica bucătarului?! Ceea ce îmi aduce aminte… nu ţi s-a părut că eclerul are un gust ciudat?

– Pisica aia mi-a sărit în braţe prin surprindere, zise printre dinţi Gordon. Nu-mi plac surprizele.

Scoase un borcan cu pilule din buzunar, scutură una în palmă şi o înghiţi cu puţină Cola. După care reveni asupra deciziei şi mai înghiţi trei.

– Sunt pentru anxietate, explică el. Cinci minute şi totul o să fie roz şi simpatic. Mai ales tu, zise Gordon şi zâmbi angelic.

– Nu ai luat cam multe deja?! se îngrijoră Alyx.

– E o urgenţă, se eschivă Gordon. Oricum, care e faza cu căderile de curent? Încep să am o senzaţie de deja-vu.

– Nu cred că e cazul să intri în panică, probabil o defecţiune minoră, zise Alyx.

În momentul următor luminile începură să pâlpâie spectral, după care se stinseră şi rămaseră stinse. O alarmă se trezi singură pe întuneric şi începu să se vaite lugubru.

– OK, Gordon, cred că acum poţi să intri în panică, zise Alyx.

– De ce? veni replica acestuia pe un ton care sugera serenitatea deplină ce nu poate proveni decât dintr-o supradoză de calmante. Întunericul e romantic. Aş putea sta aici pentru totdeauna, doar ţinându-te de mână.

– Unu, ăla e piciorul, şi doi, ce cauţi sub masă?! Ce trebuie să înţelegi este că tot ce credeai tu că a fost o închipuire s-a întâmplat în realitate, zise Alyx, extrăgându-l de sub masă. Şi asta nu e tot. Compania a păstrat specimene din toate creaturile extraterestre ca să le studieze. De asta ai fost ţinut departe de laboratoare în tot timpul ăsta. Dar mi-e teamă că ceva este foarte în neregulă acum. Cred că ar fi bine să părăsim baza. Gordon?!

Gordon arăta ca un om care căzuse într-un bazin cu apă rece, după care fusese anunţat nonşalant că bazinul e plin cu piranha.

– C-cum.. ? Cine… ? Unde… ? De ce… ?

– Nu e timp de explicaţii acum. Trebuie să mergem, zise Alyx, luându-l de mână şi trăgându-l după ea pe coridor.

Mai de voie, mai de nevoie, Gordon o urmă.

Ceva cu multe picioruşe mici se făcu auzit tropotind prin conducta de ventilaţie ce şerpuia pe deasupra capetelor lor. Gordon apăsă disperat pe butonul liftului, dar sosirea acestuia îi amplifică şi mai mult teroarea. Deşi uşile nu se deschideau de tot, printre ele se vedea cum cabina liftului devenise o adevărată baie de sânge.

– Cred că mai bine o luăm pe scări, zise Alyx.

Neonul din casa scărilor pâlpâia anemic. De undeva de sus se auzi un geamăt ce sfârşi cu un plescăit visceral.

– Ce-a fost asta? gâfâi Gordon cu ochii cât cepele.

– Vrei să aştepţi să afli? ţipă Alyx. Hai mai repede!

Nu apucară să coboare decât un etaj, pentru că la următorul dădură nas în nas cu un paznic care avea un crab extraterestru instalat pe cap. Crabul pulsa greţos, iar când paznicul deschise gura, un val de sânge i se revărsă negru şi lipicios pe piept.

– Gordon! ţipă Alyx. Fă ceva!

Gordon scoase un chiţăit de şoarece prins în capcană şi se uită de jur împrejur după o armă. Încastrat în perete după un geam transparent zări un topor de pompieri.

– Fugi! strigă. Îl ţin eu pe loc.

În timp ce Alyx deschidea uşa şi se strecura în interior, iar monstruozitatea se apropia cu paşi de zombie de Gordon, acesta strânse din dinţi şi trase un pumn în geamul de protecţie. Geamul rezistă eroic.

Creatura scoase un sunet ca o erupţie de vulcan noroios şi se apropie ameninţătoare. Disperat, Gordon lovi cu amândoi pumnii, cu cotul, cu umărul şi în final cu piciorul. Geamul cedă şi se făcu ţăndări “de nervi”. Gordon înşfăcă toporul şi lovi creatura în meclă. Fără nici un efect vizibil, pentru că toporul fusese înlocuit cu o replică de plastic, mult mai ieftină decât originalul, dar şi mult mai ineficientă.

Înjurându-i pe cei care îşi îndesaseră probabil banii din fondurile bazei în propriile buzunare, Gordon se retrase pe uşa pe care se refugiase şi Alyx, care nu se zărea nicăieri.

– Alyx! răcni Gordon alergând pe coridoare pustii.

Toate uşile pe care le încercă erau închise. În spatele lui apăru un savant cu un crab pe figură. Capacul unei guri de ventilaţie de la nivelul podelei fu aruncat violent în afară şi un alt zombificat apăru de-abuşilea din interior.

Gordon alergă disperat spre capătul coridorului şi ajunse la ultima uşă exact când luminile se stinseră din nou. Din fericire, uşa era deschisă, astfel că Gordon intră şi baricadă uşa cu un scaun, după care se aşeză pe el. Cineva încercă clanţa, fără succes.

– Pleacă! urlă Gordon. Nu e nimeni acasă!

În bezna din încăpere se auzi un sunet care ar fi putut fi un chicotit.

– Cine e acolo?! se agită Gordon. Dacă se apropie cineva, muşc!

În momentul următor toate luminile se aprinseră orbitor şi o duzină de oameni urlară în cor “Surprizăăăăăăăăăă!”, după care începură să cânte “La Mulţi Ani”. În fruntea lor era Alyx, care râdea de se prăpădea. Cineva îi aruncă în braţe o machetă de latex a unui crab pe care o respinse din reflex direct în tortul de pe masă, stârnind o nouă serie de râsete.

– OK, OK, m-aţi avut la faza asta, recunoscu Gordon. Mai ales cei doi de pe coridor, la final, foarte realişti. Cine erau?

– Gordon?! se miră Alyx. Suntem toţi aici, nu mai e nimeni pe afară.

Clanţa uşii se zmunci violent. Luminile se stinseră din nou. Cineva începu să ţipe isteric.

, ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro